11 septembrie 2001 si anii ce au urmat ne-au adus mai multe confirmari decit rupturi.

Se vor implini curind zece ani de la atacurile intreprinse de gruparea Al Qaeda impotriva Statelor Unite si de la inceputul asa-numitului „razboi impotriva terorii" purtat de Occident contra fundamentalismului islamic. Am avut parte, imediat dupa 11 septembrie 2001, de numeroase predictii care anuntau inceputul unei noi ere in raporturile internationale. Cele mai pesimiste, care anticipau izbucnirea unui razboi intre civilizatii, au dat gres. La cealalta extrema, au fost infirmate si sperantele intr-o noua ordine mondiala a cooperarii, avind la baza marea alianta antiterorista intre statele iubitoare de pace. Grilele simpliste si-au dovedit rapid limitele si de aceasta data. Pe masura ce ne indepartam de profetiile prea curajoase si de formularile transante, observam ca nu s-a schimbat nimic esential in natura raporturilor internationale. Conflictele intre state sint putin numeroase, dar violenta, razboaiele intrastatale si crizele umanitare continua sa insingereze Lumea a Treia, asa cum se intimpla si inainte de 11 septembrie 2001. Occidentul a inteles ca statele slabe sau esuate reprezinta una dintre marile probleme de securitate ale lumii contemporane, dar lipseste vointa de a aloca resurse suficiente pentru atenuarea acestui pericol, iar uneori bunele intentii sint compromise de lipsa de cunostinte sau de senzitivitate in privinta specificului local. Criza statului in lumea araba era evidenta si inainte de 2001, pentru cei care rezistau tentatiei de a crede in existenta unui contract social specific arab. Aparenta loialitate a supusilor fata de conducatorii despotici (fie ei traditionalisti sau revolutionari) era de fapt o combinatie intre satisfactia materiala si represiunea politica. In afara lumii arabe - si aici cazurile afgan si pakistanez sint foarte semnificative -,