Apariţia curentului cunoscut sub denumirea de economia ofertei a reprezentat, în anii 1970, o revoltă intelectuală împotriva curentului keynesist, care privilegia cererea (globală) în analiza fenomenelor economice. Practic, fiecare caracteristică esenţială a economiei ofertei constituie o critică a modelului keynesist dominant din acea perioadă şi a politicilor inspirate de acesta.
Potrivit economiştilor ofertei, funcţionarea economiei şi progresul civilizaţiei sunt de neconceput fără activitatea întreprinzătorilor (oferta). Această activitate este, însă, descurajată de o fiscalitate apăsătoare şi invazivă, ceea ce conduce la blocaje economice, la stagnare şi sărăcie.
Inflaţia este un fenomen nociv, care poate şi trebuie să fie combătut, care poate şi trebuie să fie eliminat. Stimulentele guvernamentale de genul cheltuielilor publice nu reprezintă, de fapt, decât transferuri de resurse din sectoarele productive (impozitate) în cele neproductive (subvenţionate), descurajând astfel iniţiativa şi efortul. Contrar ipotezelor keynesiste, cheltuielile publice nu se adaugă, ci se substituie cheltuielilor private (consum sau investiţii). Oamenii răspund la stimulente, adică deciziile lor depind de venitul net, dar şi de nivelul fiscalităţii.
Modificările în politica fiscală influenţează nu numai cererea, ci şi oferta, adică eforturile productive ale oamenilor. Concluzia ar fi că, mai ales într-o economie în criză, este nevoie să fie încurajate aceste eforturi productive, iar calea nu poate fi decât reducerea fiscalităţii şi a poverii administrative impuse de guvern asupra economiei respective.
Aceste idei sunt cu atât mai relevante într-o societate încă atât de săracă precum cea românească, în care producerea de bogăţie suplimentară ar trebui să fie o precupare mult mai stringentă, decât redistribuirea cu pierderi a celei existente.
Apariţia c
