Nu este cazul, acum, să intru în labirintul dezbaterilor teologice privind scenariul, semnificaţia şi urmările Judecăţii de Apoi. Suficient este să vă spun doar că, de la o vreme, mă încearcă bănuiala că povestea a fost inventată nu de cineva care vrea binele oamenilor, al tuturor oamenilor, ci de cineva preocupat mai degrabă să definească condiţiile unei afaceri din care doar unii, foarte puţini, cîştigă, în timp ce alţii, cei mai mulţi, rămîn de-a pururi pierzători. Dacă Judecata de Apoi este un fel de poliţă cu care toţi suntem datori, problema tranzacţiei acesteia este că data scadenţei a rămas necompletată! În măsura în care poate să fie presupusă, chiar, ea este atît de îndepărtată, (mult dincolo de timp!), încît, în lumea reală, întrega tranzacţie devine irelevantă. Această mică "eroare tehnică" deschide calea pentru ca unii să încalce regulile contractului, fără teamă de consecinţe, timp în care pot încasa, în schimb, beneficiile grase ale faptului că trişează la masa la care se împart bunurile, plăcerile şi bucuriile lumeşti. Nu ştiu de ce, dar încep să cred că povestea s-a născut undeva în teritoriul atemporal al "Eternei şi fascinantei Românii", ori în biroul vreunuia dintre fondatorii "industriei bancare" şi al "ingineriilor financiare". Dacă nu ar fi fost inventată vreodată, cu siguranţă, povestea Judecăţii de Apoi s-ar fi născut în sediul unei bănci moderne! Pentru credincioşi, adică pentru clienţi, ea joacă rolul unei sperietori suficient de puternice, încît cei mai mulţi să nu îndrăznească să încalce regulile contractului de împrumut; pentru "iniţiaţii templului" ea spune negru pe alb că, pînă să vină "Vremea de pe urmă", jocurile pot fi măsluite, cu condiţia ca banca să iasă în cîştig, fie el legal, semi-legal ori de-a dreptul ilegal, fără teama vreunei pedepse imediate, ori chiar mai îndepărtate!
Din reflecţiile acestea, oarecum triste, am fos
