S-au distins câteva voci, dar pentru asta şi jurnaliştii, ca şi elevii aflaţi în faţa examenelor, pun mâna pe cărţi şi învaţă: de la capitale, nume şi poziţii ale liderilor, scrise, rostite corect, la concepte geostrategice şi până la dedesubturile relaţiilor, intereselor, scopurilor bine mascate de mesajele zâmbitoare ale diplomaţiei.

Marina Constantinoiu, care şi-a consolidat cariera de ziaristă pe politică externă, îşi mărturisea într-un interviu dificultăţile fiindcă, spunea ea, „Politica externă este domeniul cel mai complex al presei. Cel mai complicat, de altfel. Nu există atotcunoscători aici, iar greşelile, atunci când se fac, sunt mult mai uşor de remarcat şi te fac de râs în mai mare măsură, dacă le-ai comis. În domeniul ăsta trebuie să ştii şi istorie, şi geografie, să ai şi cunoştinţe medicale, şi de economie, şi de geopolitică etc. O vastă cultură generală. Oameni cu adevărat buni în domeniul ăsta sunt foarte puţini.

În presa din România există câţiva specialişti, pe care-i numeri pe degetele de la o mână, poate“. Faptul că la noi se substituie, cel mai adesea la televiziune, comentatorul, specialistul pe probleme de politică externă cu aceiaşi invitaţi care comentează subiectele pe sănătate, economie, politică, agricultură, monden, adică trompetele de circumstanţă, aduce un deserviciu atât credibilităţii canalelor, cât şi publicului, privat de informaţii esenţiale pentru înţelegerea unei lumi complicate, în schimbare.

Printre puţinii jurnalişti competenţi, care au cultura, viziunea şi capacitatea de a analiza mersul imprevizibil al mapamondului azi este Emil Hurezeanu, o voce remarcabilă, păstrând, din păcate doar pe comentariile de politică externă, codul eleganţei şi limpezimii în exprimare, cel care îi obliga pe jurnaliştii Europei Libere să-l critice pe dictator numindu-l invariabil „domnul Ceauşescu“ sau „preşedintele Ceauşescu