Duminică dimineață plec la aeroport. Se termină pentru mine Veneția de anul ăsta, unde nu m-aș fi dus dacă n-ar fi fost insistențele salutare ale Danei Enulescu căreia îi mulțumesc mult. Am petrecut o noapte scurtissimă, cu dureri de spate, după o oră jumătate de stat la coadă la bilete la Campo San Polo pentru A Dangerous Method. N-am prins bilet pentru că vînzarea a fost teribil de prost organizată. Doar două cabine și o coadă înfășurată pe o latură întreagă și pierdută pe o străduță laterală. Inflamată în față, unde se aglutinau tot timpul cîte 50-60 de oameni și prietenii lor apăruți în ultimul moment, și aproape complet imobilă în spate. Am văzut totuși de afară, destul de ironic, doar prima scenă din film, cea peste care aș fi vrut să sar – scena cu problema isterică a Keirei Knightley - și, da, făcea fix ca Dana și Chiri, și m-a izbit brusc potențialul lor de actori.

Duminică a fost Regata Storica, cu parada și întrecerile de gondolieri care de la prînz au blocat traseele vaporetto-urilor. Aș fi plecat deci oricum la 9.30, fără speranțe de a mai ajunge la Lido. Îmi tîrăsc troller-ul peste cinci poduri cu trepte, și un bătrînel al cărui zîmbet luminează strada se oferă să mă ajute. Refuz și îmi pare imediat rău. În vitrinele cu gheață ale primei terase de lîngă casă, unde am verificat timp de o săptămînă întreagă cel puțin de două ori pe zi dacă homarii pescuiți atunci mai mișcă sau au murit, nu mai e nimic. Agonia homarilor printre pești morți n-a început încă. După o așteptare lungă în plin tangaj în stația San Marco San Zaccaria, mă urc în Alilaguna, care miroase urît, și în timpul ăsta la Lido, la Sala Darsena, Michael Fassbender apare gol pe ecran în noul film al lui Steve McQueen, Shame. Dacă ați văzut Hunger (Caméra D’Or în 2008 și multe alte premii) acum trei ani la TIFF, sigur aveți cum să vă imaginați tremurul așteptării din primele zile ale