Două ştiri mi-au atras atenţia în ultimul timp. Una vine din Belgia, alta din China.
Economia Uniunii Europene pe trimestrul al doilea a crescut cu numai 0,2 %. Cea mai mare creştere, de 0,7%, e a Belgiei, ţară care de un an şi trei luni se află în criză politică, nu are guvern şi nu a luat nici măcar o măsură de austeritate. În urma Belgiei s-au situat Italia, cu 0,3%, Republica Cehă, Spania, Marea Britanie, cu 0,2%, Germania cu 0,1% sau Franţa, care a stagnat în acest interval de timp. Fără tăieri de cheltuieli în sectorul public, investiţiile, puterea de cumpărare şi, implicit, consumul s-au menţinut la nivele acceptabile şi au generat creşterea PIB. Paradoxul l-a îndreptăţit pe analistul economic John Lanchester să constate că, în criză, “cel mai bun guvern este să nu ai guvern deloc".
Nu atât lipsa guvernului federal a generat paradoxul economic care a uimit Europa, cât faptul că partidele regionale din Parlament – for în care nu au mai intrat partide naţionale – au reuşit să cadă de acord pe problemele esenţiale, curente, astfel încât lupta politică să nu afecteze grav nivelul de trai al populaţiei. E un tip de consens care ar fi de dorit în orice ţară. Lupta politică dintre partide nu poate friza absurdul. Ea trebuie să respecte regulile şi să nu ignore mandatul cetăţenilor reprezentaţi. Liderii politici belgieni, deşi aflaţi în aprige dispute secesioniste, deşi nu sunt în stare să cadă de acord asupra constituirii unui guvern federal, nu au externalizat criza politică internă. Le era chiar la îndemână să facă puţin jogging până la sediul Parlamentului European ca să se pârască unii pe ceilalţi, să-şi declare adversarii politici proşti, incompetenţi, hoţi sau trădători. Aleşii poporului belgian, francezi, germani sau flamanzi, au acceptat un guvern cu atribuţii restrânse, cu mandat de la parlament doar asupra “problemelor curente", se ma