În 2002-2003, Tony Blair a continuat să susţină ferm linia Washingtonului în ce priveşte Irakul, chiar dacă devenise limpede că aceasta era privită cu răceală - dacă nu cu suspiciune - de ceilalţi aliaţi ai SUA, în special de cei europeni. Fără să pună o clipă la îndoială credibilitatea dosarului CIA privind armele irakiene de distrugere în masă, Blair a străbătut lumea avertizând asupra pericolului pe care Saddam îl reprezenta pentru lumea civilizată. În culise, serviciile secrete americane şi engleze au conlucrat strâns pentru a susţine cauza intervenţiei în Irak – deschizând piste dovedite ulterior false, cum au fost presupusele importuri irakiene de uraniu din Niger sau estimarea celor 45 de minute, interval care i-ar fi fost suficient lui Saddam Hussein pentru a-şi mobiliza arsenalul de distrugere în masă.

Consecvenţa – unii au folosit termeni mult mai nepoliticoşi în descrierea ei – cu care Tony Blair a stat umăr la umăr alături de Statele Unite a avut preţul ei. Dintr-un premier extrem de popular, Blair a ajuns o figură detestată nu doar de o majoritate a opiniei publice din Marea Britanie, ci şi de un număr considerabil de parlamentari din propriul partid. Laburiştii, ajunşi la putere cu un scor categoric în alegerile din 1997, au început să piardă procente constant. Oameni cheie din guvern au demisionat, protestând zgomotos faţă de proamericanismul fără rezerve al lui Blair. În plan extern, proamericanismul tranşant al lui Blair în faţa faliei transatlantice create de criza irakiană a făcut ca Marea Britanie să fie mai izolată ca oricând în Europa şi mai detestată ca oricând în Orientul Mijlociu.

Întrebarea este însă: de ce? De ce un politician inteligent şi abil ca Tony Blair a ales să sprijine fără crâcnire cauza americanilor în Irak? De ce a mers până în pânzele albe, riscând compromiterea aparatului diplomatic şi a serviciilor secrete brit