E ste evident că stânga şi industria media din America nu pot înţelege pe de-a-ntregul priza pe care cele două tigroaice republicane aflate pe prima pagină - mai întâi Sarah Palin, iar mai nou, pe măsură ce-şi consolidează statutul de candidat prezidenţial, Michele Bachmann - o au la publicul american. Ce este acel ceva pe care ele îl au în plus faţă de alţi candidaţi - şi care pare să fie dorit de atâţia americani?

Bachmann şi Palin sunt luate periodic peste picior în media convenţionale. În cazul lui Palin, percepţia dominantă e că joacă într-o ligă intelectual inferioară: un videoclip cu Palin, în care aceasta nu e în stare să numească un singur ziar sau o singură revistă de ştiri pe care le citeşte în mod curent, a fost accesat de milioane de ori pe YouTube în timpul ultimei campanii electorale.

Bachmann, pe de altă parte, are parte de portretul unei femei uşor instabile. Într-adevăr, pot depune mărturie din experienţa personală că o dezbatere cu ea e ca o întâlnire cu un om perfect convins de nişte argumente care trebuie că există undeva într-un univers paralel.

Dar ar fi o greşeală să trecem peste puterea lor de atracţie fără efortul de a înţelege sursa ei. Acest lucru e valabil în special pentru Bachmann. Palin nu a reuşit să-şi asigure sprijinul şi mentoratul eşalonului superior al Partidului Republican şi va continua să afişeze comportamentul ciudat al unui personaj mediatic. Bachmann însă, în mod straniu, ar putea deveni preşedinte al Statelor Unite.

Natura atracţiei ţine de două manifestări în gândirea americană, faţă de care stânga şi establishmentul media sunt realmente oarbe. Una este tradiţia americană a demagogiei populiste - o tradiţie în care, în secolul XX, s-au plasat printre alţii un rasist ca Părintele Charles Coughlin în anii 1930, vânătorul de vrăjitoare şi anticomunistul Joe McCarthy în anii 1950, sau radicalul Ma