Cum tot ce fac este public, mă mănâncă-n posterior să vă mărturisesc că negociez pentru o emisiune de televiziune. Ani buni am cochetat cu tubul catodic sau micul ecran, cum i se mai spune televiziunii. Evident, ca invitat, dar acum am primit o propunere interesantă, aproape de nerefuzat. Propriul show TV. Unul din patroni a găsit de cuviinţă că ideile mele despre viaţă, lume şi societate sunt interesante şi mi-a făcut o propunere. Cuget la ea. Oricum, omul m-a cucerit din prima. Eu, mai pesimist, puneam răul înainte, vorbeam de supergreii pieţei. “Şi nouă ne place fotbalul, dar înseamnă că dacă nu jucăm precum Barcelona, nu driblăm ca Messi, să ne lăsăm de sportul ăsta?”, a fost replica genială.
Am mai fost în astfel de negocieri, nu pot spune posturile sau staţiile, cum îi place lui Tatulici să spună. Dar, iertaţi- mi modestia: după 22 de ani de presă, cu zece cărţi publicate, mi-e cam jenă, târşă să fac un spectacol televizat despre fufe, pseudovedete, starlete de carton. Fie şi pe post de gâde, de călău incoruptibil!
Deşi sunt bucuros de ofertă, şarpele îndoielii îmi muşcă din inimă. Merită, oare? Că doar am atâtea proiecte editoriale. Pe de altă parte, libertatea editorială care mi-a fost propusă şi promisă mă ispiteşte rău, dar rău de tot. E şi o provocare. Ştiu că nu o să mă fac de râs, dar vreau şi aici să-mi demonstrez că pot. La ce vopsiţi cunosc eu prin televiziune, sincer, le dau ceaiul. Şi- s bun şi de gură. Vorbesc şase ore fără întrerupere, cam în genul lui Fidel Castro. Am câteva zile să dau răspunsul. Sfaturile voastre, ale cititorilor, mi-ar prinde bine. Am zis sfaturi, nu înjurăturile unor frustraţi!
