„Obiectivele strategiei noastre în Afganistan sunt mult prea ambiţioase. De a servi şi securiza populaţia civilă. Adică 11 milioane de paştuni răspândiţi în 7.000 de sate. Avem cam 1.000 de baze, aşadar ce se întâmplă cu celelalte 6.000 de sate? Este un efort cu mult peste puterile noastre. Nu patrulăm noaptea, nu facem arestări, nu vorbim paştuna şi nu înţelegem cultura tribală islamică. Atunci, cum putem să servim populaţia locală? Putem să asigurăm securitatea unei părţi a ei atâta timp cât, fizic, ne aflăm lângă ei. Loialitatea oamenilor este recompensa pe care o primim pentru că am câştigat războiul, nu mijlocul prin care să îl câştigăm. Localnicii aşteaptă să vadă cine dintre talibani şi armata afgană câştigă. Strategia asta este ca mersul pe apă.

Problema este că responsabilii militari americani cred că dacă oferă securitate, apoi bună guvernare, plus milioane de dolari ca ajutor, pot cumpăra loialitatea localnicilor. Doctrina de contrainsurgenţă spune că buna guvernare trebuie să facă parte din preocupările zilnice ale soldatului american. Eu cred, dimpotrivă, că asta ar însemna ca forţele americane să mai rămână aici un deceniu. Construcţia naţiunii afgane nu trebuie să fie o misiune a armatei americane. Pur şi simplu nu ştim cum să o facem. Şi chiar dacă am şti, tot ne-ar lua 50 de ani. Să nu uităm că americanii au reconstruit Helmandul de cel puţin 3 ori începând cu 1949.

Contractul social care se află la baza doctrinei noastre de contrainsurgenţă presupune că noi aducem banii, asigurăm ceva securitate şi că, în schimb, paştunii se revoltă împotriva talibanilor. Nouă generali au văzut luminiţa de la capătul tunelului. Eu cred că este imposibil ca soldaţii americani creştini de secol XXI să inspire şi să motiveze triburi islamice care gândesc ca în secolul IX. Doctrina noastră a substituit faptele cu ideologia, îmbătându-ne cu credinţa că dol