Simon şi Kahn au o imagine optimistă despre viitor, în contrast cu pesimismul discursului ecologist mainstream. Această imagine se bazează pe teorii alternative asupra resurselor, populaţiei şi poluării, teorii influenţate de perspectiva economică. Tot de această perspectivă ţine preferinţa lor pentru un calcul costuri-beneficii în politicile de mediu, ca alternativă la politicile publice sugerate de ecologişti, politici care insistă pe control şi suprareglementare (control and command) şi fac abstracţie de costuri.

În opinia lui Simon, resursele naturale ale Pământului nu s-au epuizat, ci, dimpotrivă, au crescut, dacă urmărim trendurile istorice ale preţurilor resurselor naturale. Preţurile mici indică o creştere a ofertei de resurse naturale, nu o reducere a ei. Pentru Simon, creşterea populaţiei este un lucru bun pe termen lung, chiar dacă nou-veniţii generează costuri pe termen scurt. Mai mulţi oameni înseamnă nu doar mai multe guri de hrănit, ci şi mai multe creiere. Noile resurse de cunoaştere pot fi utile inclusiv în rezolvarea problemelor de mediu.

Speranţa de viaţă este criteriul principal folosit de Simon pentru a măsura poluarea. În lumina acestui criteriu, constatăm că poluarea s-a redus de la începutul umanităţii. Singura zonă unde avem un declin al speranţei de viaţă în secolul XX este Europa de Est, din cauza poluării din comunism.

Simon şi Kahn au întemeiat o nouă paradigmă: ecologismul de tip piaţă, în care se punctează costurile intervenţiei statului şi beneficiile instituţiilor pieţei pentru ameliorarea problemelor de mediu. O asemenea paradigmă intelectuală părea imposibilă în trecut, dacă ne gândim că problemele ecologice erau percepute ca fiind externalităţi ale pieţei. Tradiţia iniţiată de Kahn şi Simon este continuată şi de alţii, precum economistul danez Bjorn Lomborg, care aplică o analiză economică a costurilor şi benefi