Când vorbim de „fostele republici sovietice” ignorăm faptul că bolşevizarea n-a fost niciodată atât de profundă şi de globală cât a voit şi a proclamat-o Moscova. Altfel cum s-ar explica faptul că, de îndată ce Rusia şi-a pierdut masiv atotputernicia, mai toate „fostele” şi-au renegociat grăbit raporturile cu imperiul, iar câteva, precum Azerbaidjanul, le-au radicalizat, devenind ce-au fost dintotdeauna – ţări cu o voinţă de independenţă îndelung susţinută de istorie.
La fel cum România a fost o insulă de latinitate într-o lume balcanică, Azerbaidjanul a fost o insulă de universalitate într-o lume religios separată. Povestea preşedintelui Heydar Aliyev, fiu de munteni azeri, devenit şef al KGB-ului unional şi, în ziua în care mersul lucrurilor a favorizat schimbarea, preşedintele Azerbaidjanului liber, dă un înţeles romantic zicerii „funcţia bate gradul”. În cazul său, originea şi conştiinţa naţională au bătut funcţia. Reconstrucţia Azerbaidjanului, aşa cum a fost gândită de Aliyev în cele mai evoluate tipare arhitectonice şi administrative europene, probează un paradox: libertatea se cucereşte, dar autoritatea o consolidează.
Privit seara, dinspre Marea Caspică, noul Baku, clădit printr-un efort financiar epopeic în ultimii ani, aminteşte şocant de Manhattan. Străinul, care se aşteaptă să găsească aici un climat tradiţional asiatic şi o capitală marcată încă de rigidităţile urbane sovietice, trăieşte un sentiment necunoscut, de uimire dublată de exaltare: Bak-ul Nou, cel clădit şi reevaluat în anii din urmă de mare avânt economic în tipare occidentale, e o metropolă ca la carte: asfalt, marmură, oţel şi sticlă. Conceptul său arhitectural este, pentru noi, românii buimăciţi de haosul bucureştean, exemplul unei evoluţii statale cu direcţie, cu o disciplină a direcţiei de invidiat.
Îţi dai seama din primul moment – iar cunoaşte
