A devenit aproape un truism să spunem că atacurile de la 11 septembrie au schimbat lumea. Prăbuşirea gemenilor (emblema prin excelenţă a prosperităţii americane), Pentagonul fumegând – imagini de neînchipuit pentru un Occident îmbătat de mitul propriei invincibilităţi – au generat atunci un tsunami cognitiv. Un lucru este însă cert. 10 ani mai târziu, Occidentul nu mai este acelaşi. Este pur şi simplu de nerecunoscut. Atunci era pe plus. Acum, „împăratul“ este gol şi împotmolit în datorii. Retroactiv, 11 septembrie ar putea rămâne în istorie drept începutul momentului spenglerian al Occidentului: declanşarea declinului.

Este cu neputinţă să uităm atmosfera acelor zile. O Americă aflată sub asediu pentru prima dată după atacul nipon asupra portului Pearl Harbor. O nouă ameninţare existenţială apăruse la orizont: Imperiul Sovietic era înlocuit cu Islamul radical. În deceniul de după sfârşitul Războiului Rece, păruse că istoria intrase în vacanţă. Acum a erupt cu forţa unui vulcan pe străzile Washingtonului şi New Yorkului. Întreaga atmosferă amintea parcă de block buster-ul Independence Day. Deşi victima unui atac devastator, America găsea întotdeauna forţa să renască din propria cenuşă, să conducă forţele binelui împotriva răului. La sfârşitul bătăliei, America rămânea în picioare. Mereu triumfătoare. De neînvins. Şi totuşi, la capătul unui deceniu de campanii militare, este mai slabă şi mai sleită ca oricând. Deşi Al Qaeda dă semne de moarte clinică, se ridică întrebarea: a meritat efortul?

Logica preventivă

Este uimitor cât de repede s-a decretat, după 11 septembrie, „moartea“ vechilor paradigme de apărare care, până atunci, asiguraseră securitatea Vestului. Pentru establishment, atacul instrumentalizat de un actor nonstatal era un game-changer. Tradiţionala politică a descurajării, atât de eficientă în vremea Războiului Rece, trebuia imediat înl