România a vrut să arate frumos pentru meciul cu Franţa. Şi-a dorit asta aşa de mult încât, fără să aibă o experienţă a esteticului prea dezvoltată, a recurs tot la reflexele care o ţin încă la marginea Europei.

Hingherii au înşfăcat câinii de ceafă în dimineaţa partidei, ca nu cumva suporterii prezenţi la meci să-şi amintească de ceea ce orice bucureştean ştie şi îndură în fiecare zi - domnia patrupedelor în spaţiul public. Angajaţii de la stadion s-au grăbit după finalul jocului să culeagă brazdele care au sărit generos din gazon tot meciul, ca nu cumva ochii oamenilor să mai zăbovească pe ceva de care se cruciseră oricum mai bine de 90 de minute. Iar jucătorii României au tras de timp împotriva raţiunii cu care au intrat pe teren, ca nu cumva francezii să profite de o atitudine mai curajoasă a lor şi să învingă.

În toate cazurile, RUŞINEA a fost cea care a câştigat. O ruşine cum se mai găseşte încă prin satele româneşti. Morala ei este că îţi sunt permise orice năzdrăvănii, atât timp cât nu află vecinul şi nu te vorbeşte satul. A existat ruşine chiar şi împotriva definiţiei ruşinii - ”sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greşeală”.

Care insucces? Care sfială? Fotbaliştii struniţi de Piţurcă au îmbrăţişat eşecul, conservând cu orice preţ acest 0-0 despre care ştiau că nu le aduce nimic într-o grupă de CALIFICARE, deci al cărei scop ar fi fost lupta pentru calificare. Nu numai că au fugit de şansa de a bate o echipă a Franţei suficientă şi blazată, dar se aşteptau la final de meci să primească şi aplauze pentru asta. Publicul i-a huiduit însă! Acelaşi public care a strigat ”Româniaaaa, Româniaaa!” ca în anii '90, care a cântat imnul în picioare şi care a ştiut să-l aplaude pe Eric Abidal, un fotbalist revenit pe gazon după o luptă cu o tumoare groaznică. Şi acelaşi public pe care Mircea Sandu a ţinut să-l umilească