Petre cel Roş sau Petrică a lu' Hurleiu i se spune prin Maramureş irlandezului care s-a lipit ca marca de scrisoare de locurile ce mai păstrează încă, într-o preţioasă capsulă a timpului, tradiţiile româneşti intacte.

Lumea pune scurt etichete unor poveşti minunate ca aceea a lui Peter. „Ei, s-a însurat şi ăsta c-o româncă! Altfel ce să caute pe aici?" Da. S-a însurat şi ăsta c-o româncă, dar asta a fost başca, bomboana de pe tort, moţul de frişcă, pentru că el s-a îndrăgostit de România cu mult înainte de a-şi fi luat mireasă locală. Ca orice iubire, şi cea de ţară, fie ea şi alta decât cea care stă scrisă pe buletinul de identitate şi pe cartea de alegător, a venit fulgerător, pe principiul „dragostea oarbă te loveşte drept în barbă". Aşa - şi nu altfel - s-au petrecut lucrurile şi cu Petrică al nost, cum ar zice maramureşenii. A venit la începutul anilor 2000 ca turist şi vedea România ca pe un loc exotic, cam ca acelea prezentate pe Discovery în documentare. Era o ţară ciudată, europeană şi nu prea, în care oamenii treziţi din dictatură ca dintr-un somn nu se dumiriseră încă ce să facă ei cu libertatea, neavând la îndemână un manual de utilizare a liberului arbitru.

Fix ca Adam şi Eva care, pentru a-şi plăti păcatul neascultării, au fost pedepsiţi să se încadreze-n câmpul muncii. Privind românii ăştia debusolaţi şi ţara cu care aceştia nu ştiau cum să procedeze, în loc să o ia la fugă şi să se-ntoarcă în Dublin şi la berea Guinness, lui Peter i-a trecut fulgerător un gând prin minte: „Aici am să locuiesc eu de-acum înainte". Aşa, fără nici o logică şi fără nici o explicaţie. Coup de foudre, ce mai! Şi uşor-uşor, step by step, Peter s-a transformat pur şi simplu într-un român, cu tot ce presupune acest lucru: citeşte ziare româneşti, înjură româneşte, ţine cu naţionala de fotbal a României (Dumnezeu ştie de ce, că băieţii ăia sunt de tot râsul