Complicitatea presei în această mare panică de după 11 septembrie a avut mai multe faţete.

Cei zece ani care ne despart de 11 septembrie 2001 au marcat un moment decisiv în istoria mass-media: Internetul a explodat, motoarele de căutare au devenit principalul instrument pentru captarea publicului, reţelele sociale sunt în plină expansiune, ca şi telefoanele mobile, tabletele şi alte aplicaţii create pentru fiecare categorie de informaţii şi divertisment.

Viteza şi bogăţia acestor inovaţii mediatice sunt însoţite, paradoxal, de declinul mass-media ca instituţie. Nu mă refer la mass-media ca sursă de informaţii - rămân încă esenţiale -, ci ca entităţi înzestrate cu voinţa şi curajul intelectual necesare pentru a rezista la tentativele serioase de a manipula şi de a se exprima independent, în numele a ceea ce consideră a fi de interes public.

Ultimul deceniu este marcat de două dintre cele mai mari eşecuri ale industriei mass-media de după războiul din Vietnam. Aceste două dezastre au repercusiuni istorice. Prima a avut loc la scurt timp după prăbuşirea turnurilor gemene, atunci când presa a făcut literalmente campanie pentru Administraţia Bush, încercând să atragă sprijin popular pentru invadarea Irakului şi, în sens mai larg, pentru războiul împotriva terorismului.

Complicitatea presei în această mare panică de după 11 septembrie a avut mai multe faţete. Patronatul - cu unele excepţii notabile - a înghiţit minciuna Administraţei Bush cu privire la armele de distrugere în masă din Irak. Şi acesta a fost doar aspectul cel mai vizibil. Un alt eşec al presei este cel al sumbrului deceniu de acceptare a isteriei în jurul valorii de deficit al Statelor Unite. Această atitudine a împiedicat guvernul să răspundă la una dintre cele mai importante probleme economice din ultimii 80 de ani. Desigur, deficitul public - umflat de cheltuieli nechibzuite şi ne