Într-o zi de vară, pe când norii negrii ai alegerilor erau o amenințare mult prea îndepărtată, Povestitorul hotărî să urmeze sfatul fostului său prim-sfetnic, actualmente tehnocrat politic tăietor de subvenții: acceptă să schimbe personajului principal PDL cu Albă ca Zăpada. O întâlnise deja, era “smart and right”, semăna și cu Ronald Reagen, și cu Margaret Thatcher, dar avea probleme cu piticii. Sigur, erau piticii pe care îi alesese personal la Convenția din mai, dar atunci nu se împiedicase de statura lor (politică). Acum i se păreau prea mici și prea zbârciți. Pe unii dintre ei îi suspecta de acțiuni subversive în favoarea Împăratului Roșu la Față, fost Buldog, de care se descotorosise cu greu. Pe alții – că nu se îngrijesc decât să nu li se așeze altcineva pe scăunel. Avea necazuri și cu Prințesa, pentru că oricât se străduia s-o zugrăvească-n cuvinte alese, tot Mașteră îi ieșea.

Problemele cu basmul erau atât de multe, cititorii erau care plictisiți, care enervați, încât Povestitorul renunță să-l mai rescrie. Era mai ușor să facă altul – Albă ca Zăpada II. Avea mai multe variante, dar una îi era mai dragă: să-și pună fostul sfetnic șef la Palatul din Piața cu Țepe pentru Corupți, iar pe Prințesă – mare dregător la partid. Să aducă pitici mai mulți și mai arătoși, cât să formeze o Mișcare Populară. Să scape de personajele negative și să creeze o poveste în care absolut toate personajele să fie pozitive. Să se desprindă de basmul de groază pe care-l perpetuase ignorând regulile unei povestiri democratice. Să-i mai facă încă o dată pe cititori să-i cumpere povestea. Și, dacă puterea de seducție i-a pălit și nimeni nu mai vrea să-i asculte snoavele, are oricând opțiunea să le bage câte doi bani în carte.

Într-o zi de vară, pe când norii negrii ai alegerilor erau o amenințare mult prea îndepărtată, Povestitorul hotărî să urmeze sfatul fostului său pri