N-aş vrea să fiu Traian Băsescu, fi­in­d­că m-aş teme de ziua când va trebui să stau de vorbă cu propria-mi conştiinţă. Nimeni nu scapă de ziua aceasta, care poate avea lungimea unui veac sau scurtimea unei secunde. Secunda e mai rea decât veacul. În durata ei încap întrebările cele mai dureroase şi cele mai devastatoare regrete. Te ajung din urmă, în ziua cu pricina, toată frica de care au suferit de pe urma ta alţii, toată umilinţa resimţită de cei călcaţi de tine în picioare atunci când, închi­puindu-te zeu, nu puneai prea mare preţ pe sufletul bieţilor muritori, apoi hohotul de râs al tuturor victoriilor tale înşelătoare şi, la urmă de tot, amărăciunea că nu mai poţi îndrepta nimic din ce a fost. Te mai poţi îndrepta doar pe tine. Spre cea mai apropiată oglindă. Ca să ai cu cine să-ţi împarţi ruşinea.

N-aş vrea să fiu nici Dinu Patriciu, deoarece mi-aş aduce aminte cât de liber am fost în noaptea aceea petrecută în arestul Poliţiei şi cum am început să-mi pierd libertatea după aceea, ajungând mai apoi să nu mai fiu liber deloc. E vorba de sufletul meu, întrucât el este cel ce stă după gra­tii. Sunt prea puţini banii pe care-i am pentru a-l elibera pe cauţiune. Iată de ce nu aş vrea să fiu Dinu Patriciu. Nici Ion Iliescu nu aş vrea să fiu. Există un secret pe care-l ştiu foarte puţini despre mine. N-are legătură cu revoluţia. Nici cu minerii. E vorba de oameni, în gene­ral. Privesc prin ei ca prin sticlă. Lor li se pare că-i văd. Că le văd, în primul rând, problemele de care-mi vorbesc. Privirea mea trece însă dincolo de ei şi de problemele lor. åsta e marele meu secret, nu mă împiedic de nimic din ceea ce înseamnă alcătuirea lăuntrică a unui om. Ca, de exemplu, inima. Sau lacrimile din ochi. Câteodată, chiar gândurile. Am schimbat nu ştiu câte perechi de ochelari. Dar efectul de transparenţă pe care îl degajă oamenii, îndeosebi atunci când sunt organiza