Nu se simte nici o adiere. Nimic care să zdruncine amorţeala din mersul femeii ce cară după sine o plasă cu zarzavaturi. Doi câini cu coada încolăcită s-au adăpostit la umbra unui copac din parcul central. Peste drum, la o terasă fistichie, marca InterAgro, doi baieţi cu tricouri mulate şi freză gelată stau tolăniţi în fotolii de ratan şi sorb din sucul albastru din pahare. Tanti Vali priveşte zarea de pe banca din parcul înverzit. Nu se grăbeşte. Nici n-ar avea unde. A muncit suficient, spunea ea şi oftează, de parcă toată povara unei vieţi grele, dusă de zimniceni, s-a aşezat pe umerii ei. Când vin şiroaiele, îi plouă în casă. Când vine căldura şi oamenii care stau pe la curte încep să-şi ude grădinile, i se opresc robinetele şi, la orele amiezii, se întâmplă să nu ai pic de apă în casă. ”Aşa e de ani buni. Ne trezim şi pe la 4:00-5:00 dimineaţa, ne umplem căzile cu apă, bidoanele, sticle, tot ce găsim, ca să putem supravieţui arşiţei, să speli o rufă sau să faci o mâncare”, îşi începe povestea femeia de 59 de ani. I-a trecut demult cheful de ducă, căci altfel ar lua-o din loc, fire ”zvârlugă” cum se descrie. Simte că parcă oraşul nu mai este al ei. Ci doar al unui singur om. Ioan Niculae. Căminul cultural care răsuna altă dată de spectacole, acum a tăcut pe veci. A rămas doar o clădire în stil ceauşit, cu uşile ferecate. ”La cinematograf eram prezentă în fiecare lune la premieră, iar marţea toată secţia se aduna să le povestesc filmul pe care l-am văzut”, spune tanti Vali şi mâinile flutură către direcţia fostelor sale distracţii.
Au dispărut toate. Şi fabrica de zahăr unde a muncit 25 de ani, şi fabrica de panglici şi de ţesături. ”Am găsit într-o zi la lucru, un bilet pe uşă prin care ni se spunea să plecăm acasă, fabrica se închide, nimic mai mult”, îşi aminteşte femeia. A devenit imediat proprietatea lui Ioan Niculae. Investitorul care şi-a întins