Am ajuns în parc. Picături rare de ploaie atingeau copacii. Am tras un pic de picioare. M-am întins și am început să fug. Eram fericit. În urmă cu o zi avusesem o cursă de 10 kilometri pe care am alergat-o cu mai puţin de 5 minute pe kilometru fără să-mi dau sufletul.
Astăzi trebuia să fac doi kiometri în ritm uşor pentru ca apoi să fac o serie de curse de un kilometru cu ritmuri diferite.
După 300 de metri, alergarea mea s-a oprit într-un gard. Era ridicat în mijlocul aleii. Peste noapte, cineva, în mod arbitrar ridicase o graniţă ce trecea peste aleile din Parcul Circului, o graniță prin mijlocul Bucureştiului.
Am sărit gărduleţul care separa aleea de spaţiul verde. Am pornit, dar după câţiva paşi, un nou gard. M-am simţit ca un şoarece în labirint. Dezorientat, m-am oprit şi m-am uitat la garduri. Cu o zi în urmă fugisem pe acolo. Nimic nu anunța dezastrul.
Alerg în Parcul Circului de mai bine de zece ani. Aveam un traseu de un kilometru care mă ajuta să-mi monitorizez timpii. Brusc, o lume s-a sfârşit.
Peste noapte, o bucată de parc dispare şi aproape nu e nimic de făcut. Oamenii care au trecut azi pe acolo au privit gardurile, noua graniţă. Vom avea mai puţin spaţiu pentru sport, pentru plimbat cu bicicicleta, pentru plimbat copiii, câinii, pentru dat pe role. Dar cui îi pasă.
De fapt, ce s-a întâmplat în Parcul Circului e o poveste atât de des întâlnită în România de azi încât a devenit plictisitoare. Dar îmi fac datoria și o spun.
Un judecător decide că o bucată de teren unde se afla o parte din manejul circului trebuie restituită în natură unui fost proprietar. Reprezentanţii proprietarului somează administraţia circului să-şi mute animalele şi camioanele de pe terenul lor. Doamna Brânduşa Novac, directoarea circului şi om de bază în PDL, eliberează terenul, dar, rapid, smulge o bucată din parc pentru a-ş
