Ultima modă la Bucureşti este să se vorbească de federalizarea Europei. Un lucru cumva de înţeles, în contextul în care evenimentele arată că lucrurile vor evolua înspre o asemenea direcţie. Dar este bine sau este rău pentru România un asemenea scenariu? Sunt puţine voci care analizează aceste aspecte, în rest tăcere. O întrebare se ridică, în această situaţie: cine (mai) defineşte şi cine susţine interesul naţional al României?

ZF a scris în ediţia de miercuri despre patru eşecuri majore în politica internă/externă în 2011: amânarea nedefinită a aderării la Spaţiul Schengen, blocarea accesului românilor pe piaţa muncii în Spania, blocarea unei bune părţi a fondurilor europene nerambursabile şi blocarea tranzacţionării cu certificatele de carbon.

Sunt "interese naţionale" care nu au fost apărate cum se cuvine pentru că, în primul rând, nu a fost apărat "interesul naţional major" - anume efortul de a face din România un stat echilibrat şi de a-l împinge spre prosperitate. Teamă şi neputinţă - acesta este tabloul zugrăvit de analişti.

În aceste condiţii, ce cădere de a vorbi de interesul naţional mai au cei care trebuia să-l apere şi nu au făcut-o?

Comentariile cititorilor la articolul amintit admit că România nu a făcut ceea ce trebuie făcut, dar descriu şi frustrarea de a vedea că în locul raţiunii este preferată victimizarea şi în locul acţiunii factorilor politici, pasivitatea. Că nu avem ceva politici "agregate", "consolidate".

Un tur de orizont al lucrurilor care s-au întâmplat în ultimele două luni prin Europa ajută comparaţia.

Finlanda a şocat pieţele financiare cerând garanţii directe pentru partea sa din împrumutul de salvare acordat Greciei de către Uniunea Europeană. Finlanda nu a procedat poate corect, dar a invocat interesul cetăţenilor ei.

Mai la sud, francezii nu mai acuză voalat, ci direct publicaţiile financiare