A vorbi sau a nu vorbi despre suicid? În contextul în care oamenii de ştiinţă se dau peste cap să inventeze pastila-minune care ne va permite să trăim 200 de ani şi zilnic sîntem bombardaţi cu sfaturi care, dacă sînt urmate, ne-ar putea prelungi viaţa, e greu de acceptat că la unii indivizi instinctul autolitic e mai puternic decît instinctul de supravieţuire. Iar noţiunea de contagiere, mai ales de contagiere prin media, încă mai funcţionează pe post de sperietoare şi face din suicid un subiect dacă nu tabu, atunci cel puţin delicat.

Din ce în ce mai multe studii susţin că proximitatea cu persoane depresive, singuratice, pesimiste e contagioasă, iar pentru un psihic sănătos e recomandată îndepărtarea de acele persoane şi asocierea cu indivizi mai optimişti. Şi totuşi, întrebarea care rămîne aici e: De ce rata suicidului e mai ridicată în ţările în care, global, gradul de fericire e cel mai ridicat? Desigur, se poate aduce în discuţie argumentul etnic. Dar cînd Les Inrockuptibles a pus aceeaşi întrebare referitoare la ţările fericite, psihanalista Victoire Theismann a avut un răspuns interesant: „Cînd vedem în jurul nostru un context înfloritor şi pozitiv, ne spunem că nu contextul e cel care nu funcţionează, ci noi înşine sîntem problema”. Aşadar, fericirea celor din jur nu e neapărat molipsitoare. Dimpotrivă, poate fi mai dăunătoare pentru individul care simte că nu a atins acel standard, acel ideal pe care îl vede în jurul său. Cuvîntul-cheie aici e „alienare”, desigur. Aşteptările şi cerinţele societăţii de la indivizi sînt prea mari, mediul creat astfel e unul extrem de competitiv, iar cînd presiunea resimţită devine de nesuportat, unii indivizi recurg la actul final. Ceea ce intră la categoria „nimic nou sub soare” ar putea spune unii, şi ar avea dreptate.

Faits divers

Le suicide, lucrarea lui Emile Durkheim, publicată în 1897, a fost cea ca