Eu mor de sete stând lângă fântână. Şi mi-e atât de sete, că aş fi în stare să vând şi fântâna pentru un păhăruţ cu apă.
Nu mă pricep la minerit. Nu am habar de abataje, extracţie şi tehnologie. Dar sunt un cetăţean obişnuit al acestei ţări şi vreau să ştiu. Din încrucişarea de acuze şi invective pe subiectul Roşia Montană, eu ştiu că nu ştiu. Ar fi absurd ca, dintr-o adversitate declarată faţă de Preşedinţie şi partidul de guvernământ, să dau cu piciorul unei afaceri ce aduce României miliarde de euro. Să fiu tocmai eu un soi de Gică contra, ameţit sub steagul lui „nu", în bătălie. Scriam demult despre P.P. Carp, care le-a urat francofililor înfrângere năprasnică în primul război, convins că le doreşte binele suprem.
Dar, ca să pot lua o hotărâre corectă, ar trebui să ştiu cui îi pun sapa (sau cianura) în mână, cât mă costă şi care sunt consecinţele? Spun răspicat: nu cunoaştem datele esenţiale. Care e cantitatea reală de aur? Care sunt termenii contractului? Care e câştigul statului comparativ cu al „investitorului"? Care sunt consecinţele? Estimările sunt contestate. Un amic mai priceput ca mine a pus sub semnul întrebării cele 300 de tone de aur potenţial. Raportată la cantitatea de steril ce urmează a fi lăsată în urmă, exploatarea presupune un gram şi ceva la tonă, ceea ce e de trei ori mai puţin decât în cazul activităţilor similare din lume.
Prospecţia provenită dintr-o singură sursă, cea a industriaşului, nu e confirmată de nicio altă evaluare, măcar aproximativă. Un mister îndărătnic învăluie adevărata cantitate de metal preţios din subsol. Şi asta mă face, (nu) ştiu de ce, suspicios. Dacă ne luăm după datele extracţiilor de acelaşi calibru din toată lumea, se poate vorbi de 900 de tone de aur, fără a greşi prea tare. Ceea ce e cu totul altceva. A doua problemă e aceea a raportului dintre părţi (statul român şi Gold Corporation). Statul ro
