În anii ’90, cele mai pasionante dezbateri în presa noastră erau cele care priveau, într-un fel sau altul, Europa. Miza cea mare era direcţia spre care urma să se îndrepte România, iar după decenii de apartenenţă la lagărul socialist, Vestul părea singura opţiune pentru foarte mulţi. Unii însă o contracarau reluînd, într-o formă originală şi adaptată, sloganul „prin noi înşine“ al vechilor liberali. Mai nimeni nu îndrăznea să spună pe faţă că ar trebui (măcar) să avem în vedere şi relaţiile cu Rusia, pentru că era imediat taxat de comunist şi securist. Aşa încît dezbaterile se purtau în jurul apartenenţei noastre la Europa.

Despre valorile europene se discuta însă, de cele mai multe ori, în termeni generali şi abstracţi. Se invocau mai mult argumente istorice şi culturale, în timp ce reformele politice şi economice în sens european se mişcau încet. Victoria în alegeri a lui Emil Constantinescu şi a Convenţiei Democrate s-a datorat, într-o mare măsură, discursului pro-european al acestora. Pe de altă parte, în Europa Occidentală exista un mare interes pentru ţările ex-comuniste şi, în cazul special al României, o presiune substanţială în direcţia reformelor. Presa occidentală era şi ea plină de dezbateri pe marile teme ale „unităţii europene“, iar Vestul descoperea – cu destule naivităţi şi neadecvări de interpretare – „partea întunecată“ a Bătrînului continent. După ce, în ultimii ani ai regimurilor comuniste din Est, europenii din „lumea liberă“ îşi manifestaseră în diverse moduri solidaritatea cu cetăţenii oprimaţi ai regimurilor comuniste, acum priveau cu deschidere şi simpatie către noile democraţii est-europene. În ansamblu, curentul dominant era nobil şi optimist, iar posibilitatea de a vorbi şi scrie liber de la un capăt la celălalt al continentului le dădea celor mai mulţi senzaţia tonică a efortului de a construi un viitor comun. Chiar şi la noi –