Nici piaţa nu mai e ce a fost odată, ar spune oftând nostalgicii. Nu intru în polemici, dar pot menţiona unele observaţii ce am adunat zilele trecute, făcând o vizită la aşa-zisa piaţa en gros, din strada Libertăţii. Pe poartă stă scris cu litere de o şchioapă Piaţa Libertăţii, dedesubt pe o bucată de placaj prins de gard, cineva a scris nişte cifre, probabil programul de funcţionare: 6-20.
Înăuntru ca la piaţă…deşi seamănă mai degrabă cu târgul de maşini. Tarabe nu sunt, decât pe alocuri, câte o măsuţă pliantă. În schimb e plin de maşini de marfă-dubiţe din care se vând cartofi, gogoşari, vinete, ceapă sau morcovi. Unii au cântare electronice. Alţii se împrumută. Preţul nu e afişat la nici un produs, nicăieri, de parcă vânzătorii de aici nu ar cunoaşte cifrele decât cele de pe bancnote. Simpla întrebare cât costă cartofii sau gogoşarii, rămâne retorică, sau urmată de altă întrebare: cât luaţi? Pentru că e piaţa en gros, se cumpără cu sacul, altfel se cere un preţ care te trimite înapoi la supermarketul din cartier. De ce ţin secret preţul la kilogram? Pentru că vânzătorii, deşi par să fie dintre cei care ar pica la Bac, cunosc prea bine psihologia cumpărătorului. Doi lei kilu, faci un calcul, nu merită! Dar dacă aruncă un sac de gogoşari pe cântar şi după o abracadabra te anunţă: 23 de lei, chiorându-te pe cadranul strălucind în soarele de septembrie, crezi că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior şi plăteşti! Apoi ajuns acasă vezi că frumuseţea la gogoşari nu vine din interior! Că vânzătorul a ascuns marfa stricată în interiorul sacului, că doar şi el trăieşte de pe piaţă! Trişăm en gros, constaţi bucurându-te că măcar nu te vede şmecherul, în timp ce arunci marfa stricată la gunoi!
Nici piaţa nu mai e ce a fost odată, ar spune oftând nostalgicii. Nu intru în polemici, dar pot menţiona unele observaţii ce am adunat zilele trecute, făcând o vizită la a