Ca să ridici din pământ o casă trudeşti trei-patru ani în continuu. Te bucuri de fiecare chirpic sau cărămidă care-şi găseşte locul în puzzle-ul gândit de tine, iar când ai acoperişul deasupra capului te poţi muta zâmbind în cuibul tău.
Totul are o logică în lumea ta şi cu greu îţi imaginezi cum ar arăta casa dacă ai munci la ea doar din când în când. De aceea, este fără noimă ce se întâmplă în oraşul tău o dată la câţiva ani.
Apar de neunde tranşee în toate zonele aglomerate de parcă cineva ar vrea să-ţi aducă aminte, prin praful pe care îl simţi între dinţi şi în ochi, că „aici se munceşte, nu se doarme!". Ai mai văzut asemenea şantiere deschise la repezeală şi în urmă cu patru ani, era tot înainte de alegeri. Nici atunci nu ai înţeles de ce atâta grabă că doar „lucrurile importante au nevoie de timp!". Străzile asfaltate atunci sunt deja crăpate, banii au fost cheltuiţi, iar singurele care au rămas sunt ratele la credite.
Pentru că vistieria s-a golit, iar sacul cu promisiuni trebuie umplut, cei investiţi cu încredere prin vot au făcut la repezeală un nou împrumut. Fără să gândească la cei care vor trebui să achite rate exorbitante, aleşii au parafat un credit scadent în zeci de ani. Coincidenţă sau nu, după ce au amânat accesarea fondurilor europene din cauza proiectelor făcute cu picioarele, banii nerambursabili de la Uniunea Europeană vor ajunge tot înainte de alegeri.
Întregul oraş va fi, cel puţin până în 2012, un câmp de luptă pe care se vor război zilnic şoferi, pietoni şi muncitori. Un câmp de luptă în care vor coborî din când în când şi artizanii, dar doar pentru a face poze şi a da interviuri printre şine şi borduri noi.
Apoi ca într-o poveste cu final deschis se vor termina banii, praful nu va mai ajunge în casele alegătorilor, ci va acoperi şantierele lăsate deschise, iar oraşul va adormi pentru încă trei-patru ani.
