Ar fi fost frumos şi logic ca dulcea noastră limbă să nu reteze tocmai e-ul de final de la zombie. Pentru că zombie a ortografiat Romero (care este tăticul lor) şi pentru că zombi au ortografiat Lucio Fulci şi Bruno Mattei (care i-au pervertit într-un mumbo-jumbo italo-misticaloid şi fără creieri). Dar odată ce zombie nu au mai fost doar ai lui George A. Romero şi ai unei mîini entuziaste de regizori fără ştaif de Oscar şi box-office, iar mainstream-ul i-a mîncat cu fulgi cu tot (de la primul Resident Evil încoace, via 28 Days Later, şi pînă la canibalizarea totală într-un mediu TV, odată cu The Walking Dead al lui Frank Darabont şi cu Dead Set-ul britanic), ce mai contează filiaţia lingvistică… Mai ales acum, cînd poate ar trebui să ne impacientăm (degeaba) din pricina tineretului care se duce la cinema şi plăteşte bani de bilet (sau download-ează ilegal, rănind sărmanele finanţe ale Hollywood-ului) ca să fie înconjurat de moarte şi de idoli deja morţi.

Zombie sînt pe val şi împart lumina reflectoarelor cu vechii lor colegi de breaslă, vampirii şi vîrcolacii. Tineretul femeiesc şi fanii Lady Gaga suspină după Twilight-urile care nu se mai termină şi după vîrcolaci cu piepturi musculoase şi epilate. Se suspină şi la True Blood, şi la Vampire Chronicles, şi la tot ce înseamnă amestecuri regurgitate de vîrcolaci şi vampiri, în care pornachele softcorizat de mîna a doua acoperă cu greu stupiditatea abisală a textului, contextului şi personajelor. Dar nu trebuie să ne impacientăm. Nu din cauza cărţilor lui Stephenie Meyer şi a filmelor rezultate din ele. La urma urmei, ce poate fi mai reconfortant decît mesajul fundamental creştin din saga Bellei: nu contează pe cine iubeşti, fie el ne-mort sau schimbător în bestie păroasă; tot ce contează este să ajungi la altar cu himenul intact! Nici True Blood nu este blamabil. Cel puţin nu în contextul în care cealaltă sc