Pe 29 octombrie 2010, noaptea tîrziu, am creat pe Facebook un album foto pe care l-am numit „Moartea“. Am postat atunci o caricatură de Ion Barbu, un desen în cretă de Dan Perjovschi şi o sculptură de David Shrigley. După nici un an, albumul conţinea 202 imagini, sute de comentarii şi de like-uri. Foarte mulţi mi-au trimis link-uri, fotografii, idei de continuare a poveştii şi chiar propuneri de a tipări albumul. Cînd sînt offline, în oraş, pe la vreun party, mi se întîmplă deseori să fiu abordat în legătură cu „Moartea de pe Facebook“. Iniţial voiam doar să văd dacă oamenii ar da like morţii. Facebook este de cîţiva ani cel mai extins domeniu virtual dedicat relaţionării sociale. Infrastructura lui se bazează pe „like“, pe „plăcere“ şi „interes“. E un mediu deseori superficial, comod, hedonist, în care voyeurism-ul meu îşi găseşte satisfacţia în exhibiţionismul tău şi vanitatea ta se întîlneşte cu a mea. Facebook interzice imaginile explicit sexuale, dar nu şi pe cele explicit morbide. Eram curios ce-o să se-ntîmple. DE ACELASI AUTOR Poezia e în stradă Dezlipirea de etichete Portret al artistului la internețeIstoria relaţiei mele cu moartea e însă ceva mai veche. Am început să mă gîndesc serios la moarte abia cînd am ajuns nemuritor. Eram convins că fac parte din prima generaţie de oameni care nu vor mai muri de bătrîneţe sau de boală. Dacă aveam să mor, asta s-ar fi întîmplat doar printr-un accident sau din propria-mi voinţă. Îmi bazam certitudinea pe ideea unei singularităţi tehnologice care s-ar produce în cursul vieţii mele, în jurul anului 2050. Dezvoltarea exponenţială a puterii de calcul, combinată cu progresul nanotehnologiilor şi al cunoştinţelor noastre medicale, ar face ca ţesuturile bolnave să fie reparate de roboţi microscopici funcţionînd ca nişte mici chirurgi sau ingineri ai trupurilor noastre. Aşa suna unul dintre scenariile optimiste. Alte va