Omenirea s-a încărcat de datorii până în gât, iar acum plata acestora pare a fi responsabilitatea nimănui. Statele parcă ar mai vrea să le escaladeze la proporţii şi mai ridicate, băncile nu vor să îşi asume pierderile şi preferă scheme ciudate de extindere a maturităţilor, iar debitorii invocă din ce în ce mai des condiţiile macroeconomice pe măsură ce şi rambursarea se arată din cale-afară de împovărătoare.

Aşa se face că păstrăm în sistemele financiare o cantitate de datorie uriaşă, virtual imposibil de rambursat, ceea ce conduce implicit şi la o motivaţie redusă din partea actorilor economici de a acţiona în sensul restructurărilor. O economie întreagă, construită pe credit abundent şi ieftin, dereglată prin distorsiuni monetare repetate, ar trebui să se reaşeze. Revenirea pieţei creditului în zone sustenabile, după câteva zeci de ani de excese, este un proces firesc şi doar acesta poate conduce la o restructurare eficientă a economiilor lumii. Desigur, cum prosperitatea din statele dezvoltate s-a bazat pe acest stimulent mincinos, implozia creditului nu poate să nu fie dureroasă. Austeritate, pierderi masive, falimente în lanţ, deprecieri ale valorii activelor, deflaţie, şomaj, colaps al mastodonţilor financiari şi contracţie economică ar trebui să fie vitregiile care să ne însoţească în drumul către reîntoarcerea la normalitate.

Deopotrivă politicieni şi reprezentanţi ai industriei financiare fac însă eforturi pentru a împiedica acest deznodământ. Nu de ieri, de azi. De vreo câteva zeci de ani! De aceea şi lucrurile s-au agravat într-atât de mult încât nu e altă soluţie la criză decât criza însăşi. Din 2008 însă intervenţiile au fost din ce în ce mai masive. Şi mai disperate! Naţionalizări de bănci, monetizare directă a datoriilor de către băncile centrale, crearea de instituţii hibride care operează la limita ficţiunii pure, coafare a bilanţuril