Scoate picioarele de sub plapuma care miroase a sărăcie. E frig. Acelaşi frig al sărăciei ce i-a pătruns prin toate oasele bolnave mult prea devreme de reumatism. Întoarce capul la nevastă-sa care doarme pe cealaltă pernă. Trebuie să plece la şcoală înainte să se trezească şi să-i ceară bani de ulei şi zahăr.

Gândul că va intra în aceeaşi şcoală pe care a ajuns s-o urască îi încleştează dinţii a furie şi a ciudă. Dăscălimea visată în anii de liceu şi mai apoi în cei de facultate i-a ajuns până în gât.

A visat să fie profesorul „Elevului Dima dintr-a şaptea“, dar a sfârşit prin a fi profesorul Miroiu din „Steaua fără nume“ a lui Mihail Sebastian. Adică un profesor care aşteaptă mereu să se petreacă o minune în viaţa sa. Fie şi pentru o noapte... Din păcate, pentru el, nicio stea nu s-a oprit din drumul ei.

Tot aşteptând-o pe Mona a luat-o de nevastă pe fata colegului său, ca să se zbată şi mai mult în sărăcie.

Până şi colega lui de catedră e o „domnişoara Cucu“ care n-a avut curajul să-şi facă o viaţă a ei şi s-a mulţumit să privească la viaţa celorlalţi de după perdea şi să stârpească orice vis al unei eleve de a evada într-o zi din orăşelul prăfuit de provincie.

Profesorul se ridică într-un final din aşternut, îşi dă pe faţă cu apă rece, aşa cum face de când se ştie şi îşi târâie paşii spre şcoală. În drum vede construcţia sălii de sport începută în urmă cu mulţi ani. Şi neterminată. Căreia nu-i vede rostul. Acum, la şcoală au centrală termică. Dar nu au hărţi. Au calculatoare. Dar sunt ţinute sub cheie. Au termopane. Dar nu au bibliotecă.

Intră cu teamă în şcoala în care a învăţat să buchiseasă şi mai apoi, unde i-a purtat pe elevi prin abisurile mării şi crestele pe unde umblă doar capra neagră şi unde creşte doar floarea de colţ. În ultimii ani, a „urcat“ pe creste cu tot mai puţini. Ceilalţi au fost absenţi. A