...Mai ştiţi cine e campionul naţional la şah? Aţi mai citit în presa noastră sportivă sau ne vreo ştire? Măcar de trei rînduri, despre şahiştii lumii sau ai ţărişoarei? Eu nu. Oare se mai joacă şah în România? Mai există turnee cu public, oameni care se adună în jurul unor mese pe care doi semeni mişcă nebuni şi cai? Poate în Cişmigiu... Există vreun partid şi vreo televiziune de a sa în care să se dezbată o problemă de şah, o poziţie, o deschidere sau un final în care albul joacă şi cîştigă...? Hai că bat cîmpii... Totul la noi e alb-negru, dar nici urmă de şah. Ultima imagine şahistă este aceea de săptămîna trecută, cu Gaddafi mutînd piesele într-o partidă cu un asiatic, pentru a ni se comunica – pe Euronews – că noul odios al lumii i-a transmis preşedintelui Federaţiei Internaţionale de Şah că nu cedează, că nu abdică. Bat cîmpii cu aceste întrebări intempestive lipsite de graţie, pentru a explica într-un fel de ce mi s-au părut senzaţionale cele două pagini din Prosport semnate de Costin Negraru şi consacrate „celui mai bun şahist român al momentului”, Constantin Lupulescu, 27 de ani (cu „o înfăţişare de licean”), „singurul om din ultimul deceniu care a reuşit să-l depăşească pe Dieter Nisipeanu” – după cum se preciza în şapoul articolului. De Nisipeanu încă ştiam ceva, cred că e ultimul campion naţional despre care am scris ceva în ultimul deceniu, de Lupulescu habar n-aveam.
DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la româniDe la 14 ani, hotărîse să devină şahist profesionist, a renunţat la orice facultate fiindcă „aş fi fost mediocru în orice alt domeniu”, a ales să fie foarte bun în şah, studiază jocul cîte cinci-şase ore pe zi, nu are antrenor, ci vreo cîţiva parteneri de analiză, „nu ai cum să te pregăteşti singur”, nu moare de foame, e legitimat la un
