În 1992, erau 120.000. În 2002, doar 60.000. Acum ar fi vreo 25.000. Tinerii saşi, tot mai puţini, sunt hotărâţi să nu mai plece. Fiecare, cu motivele lui.
Pe o stradă destul de departe de centrul istoric al Sibiului, Raimar Wagner îşi face ultimele socoteli cu pensiunea pe care o conduce. Fără clienţi, cu permanente controale pe cap, de luna aceasta pune un punct intermediar afacerii.
"Închid pensiunea şi închiriez camerele pe termen lung. Hotelurile (extrem de numeroase la Sibiu - n.r.) au coborât preţurile atât de jos încât pentru cei ca mine, care au închiriat spaţiul, nu mai rentează", îşi face Raimar calculele. Rămâne să mai câştige din meseria de traducător şi din cea de coordonator de proiecte sociale în cadrul Bisericii Evanghelice, proiecte finanţate de statul german. Şi tot n-are de gând să plece din ţară.
Mai bine în satul tău fruntaş
"Ca tot sasul, eu, când am terminat liceul la Rupea, am vrut să plec. În 1994, încă mai voiai să te cari de aici - toţi prietenii mei plecaseră. Dar ai mei m-au convins să fac măcar un an de facultate. Dacă nu aveai un an de facultate încheiat aici, în Germania trebuia să repeţi un an de liceu şi să dai din nou bacalaureatul acolo, pentru echivalare. Era un argument bun", îşi aminteşte Raimar în crama de la subsolul pensiunii.
Pe perioada facultăţii, evident, a ajuns uşor în Germania, mai întâi cu o bursă. "Atunci am văzut ce înseamnă să lucrezi ca să îţi plăteşti studiile şi am zis că nu îmi doresc să merg să lucrez ca pe plantaţie. Apoi, în 1997 am fost în vacanţa de vară şi la muncă, la un atelier de tâmplărie unde lucra şi unchiul meu. M-am întors cu 3.000 de mărci, dar atunci a fost singura perioadă din viaţa mea în care la nouă şi jumătate seara eram deja cu capul în pernă. Atunci am văzut ce înseamnă eficienţă, productivitate. Şi astăzi, un neamţ lucrează într-o zi cât un român în trei". @N_P
