Zeci de mii de oameni au venit cu inima deschisă la inaugurarea „Naţional Arena“ (ce nume-kitsch, superbă mostră de romgleză!). Nu atât meciul cu Franţa i-a atras, ci stadionul. Din păcate, decepţiile s-au ţinut lanţ.
Am sperat cu toţii într-o victorie, dar nu s-a putut. Nicio problemă, lumea a înţeles: francezii sunt mai buni. Joacă, totuşi, la Real Madrid, Barcelona, Manchester United, Manchester City, Chelsea, Arsenal, Bayern München, Lyon, Marseille, nu la Pandurii, Rostov şi Orduspor. Ai noştri au compensat prin ambiţie, trudă şi organizare. Iar cu un pic de noroc, în repriza a doua putea veni şi golul providenţial, la ocaziile lui Marica şi Stancu.
Dezamăgirea s-a conturat spre final, când - incredibil, şocant, umilitor - Piţurcă a început să tragă de timp. În loc să facă schimbări prin minutul 70, să întărească atacul pentru a forţa victoria, noul-vechi selecţioner a recurs la cea mai fricoasă strategie posibilă. A făcut o singură schimbare tactică, şi aceea abia în minutul 91 (Gigel Bucur în locul lui Marica), atunci când meciul era jucat. Şi chiar dacă am mai fi putut încerca două-trei şarje, meciul a fost înmormântat în zona careului nostru, unde portarul Tătăruşanu trăgea vârtos de timp. Simţindu-se trădat, publicul îl huiduia, dar portarul nu făcea altceva decât să aplice indicaţiile venite de la marginea terenului. Strategul era Victor Piţurcă.
Când au părăsit terenul de joc, fotbaliştii români au fost huiduiţi îndelung şi apăsat. Când mă gândesc la Costin Lazăr, Nicoliţă, Chiricheş sau Goian, găsesc nedrept acest tratament. Dar publicul nu putea ierta trădarea din final, decisă de un antrenor incredibil de fricos pentru un temut jucător de ruletă, barbut & poker.
Dincolo de hotarele fotbalului, au fost câteva năzdrăvănii memorabile. Ne vom aminti, peste ani, de brazdele care săreau ca proastele la orice pas mai apăsat al vreunui
