O spun din capul locului, mă surprind discuţiile iscate de lansarea ideii unui muzeu al comunismului în România. Mă aşteptam, naiv după cîte se pare, că această idee va face unanimitate. Sîntem, totuşi, o naţiune care a trecut prin infern, iar instituţionalizarea memoriei acestui pasaj mi se pare obligatorie. Nu pentru că, aşa cum spun unii şi alţii, tinerii nu ştiu nimic despre comunism – nu cred că lecţiile de istorie se mai pot ţine în muzee. Ci pentru că întregii societăţi româneşti i-ar face bine să privească adînc într-o oglindă care-i devoalează ascunzişurile sufletului şi caracterului, iar Muzeul Comunismului, dacă este făcut cu sensibilitate şi cu devoţiune pentru adevăr, va fi o asemenea oglindă. Lecţiile despre ceea ce a fost se pot ţine în locuri mai potrivite, dar muzeul de istorie este locul privilegiat lecţiilor despre ceea ce am fost. Din cîte am văzut prin alte părţi, un muzeu al comunismului este un fel de cronică esenţializată a vieţii sub comunism. Vorba cuiva, important nu este ceea ce face Dumnezeu cu noi, ci ceea ce facem noi cu ceea ce face Dumnezeu din noi. Muzeul tocmai despre asta este.
Anticipam controverse legate de Muzeu pentru mai tîrziu, cînd unii vor spune că nu ştiu ce detaliu al muzeului nu e relevant şi că lipseşte altul care li se pare inevitabil sau că aranjarea sălilor ar fi trebuit făcută altfel sau că explicaţiile din muzeu nu sînt tocmai elocvente, în vreme ce alţii vor contrazice şi vor apăra exact acea expunere muzeală. Dar, spre uimirea mea, constat că tulburarea se instalează încă de la momentul întrebărilor prime, de genul „La ce ne trebuie un muzeu al comunismului?“ sau „Sîntem în stare să facem un muzeu al comunismului?“ sau a interogaţiilor derivate din acestea precum „Cine face muzeul?“ şi „Ce vor să spună de fapt despre comunism cei care fac muzeul?“.
DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun
