„Lumea trece printr-o transformare deosebit de importantă“. E suficient să urmărești evenimentele internaționale pentru a constata că Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, nu a exagerat când a declarat asta. Pentru mai multă precizie, Isărescu ar fi putut adăuga că Europa este continentul deasupra căruia această transformare apasă cel mai greu. Ceasul a început deja să ticăie și evenimentele care urmează vor schimba radical felul în care ne raportăm astăzi la cel mai important moment din istoria postdecembristă a României: intrarea în Uniunea Europeană.

Vestitorii acestor transformări au apărut deja. Niciodată, în ultimii 60 de ani, nu s-a mai vorbit atât de mult pe bătrânul continent despre Statele Unite ale Europei. Subiectul e vechi: în 1946, Churchill cerea la Zürich „ceva care vă va uimi, un fel de State Unite ale Europei, bazate pe un parteneriat între Franța și Germania“. Apoi, la începutul anilor ‘50, a intrat în scenă grupul de politicieni care a schimbat continentul: Konrad Adenauer, cancelarul RFG, Robert Schumann, ministrul de externe francez, și Alcide de Gasperi, premierul Italiei. Toți catolici dedicați, toți bătrâni și, mai presus de toate, deși având trei cetățenii diferite, toți vorbitori nativi de germană. Pentru ei, inima Europei era pe Rin, acolo unde se întâlnesc granițele Franței, Germaniei și Belgiei. Nu din idealism, ci dintr-un pragmatism bine aplicat, a apărut atunci Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, strămoșul UE, o uniune vamală care nu țintea deloc spre federalismul european, ci spre ștergerea ostilității franco-germane. Și le-a ieșit de minune.

EUROPA ÎȘI SCHIMBĂ ROȚILE

De atunci, Uniunea Europeană a devenit un caz unic de organizație internațională alcătuită din 27 de membri cu drepturi egale și interese nu întotdeauna convergente, dar care are multe dintre trăsăturile unui stat unitar: legi, gr