Iuliana Vâlsan, pictor şi scenograf de succes, cu mai multe nominalizări şi un premiu UNITER la activ pentru decorul la „Herr Paul", montare a regizorului Radu Afrim la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, l-a cunoscut încă de pe când era copil pe părintele Arsenie Papacioc - de curând plecat dintre noi - şi are o mulţime de amintiri legate de figura carismatică a marelui duhovnic.

Despre aceste preţioase amintiri din copilărie şi despre părintele Arsenie, vindecătorul de suflete şi trupuri, am vorbit şi noi cu Iuliana Vâlsan.

Ştiu că, pentru tine, părintele Arsenie înseamnă o parte din copilăria ta.

Iuliana Vâlsan: Părintele este, de fapt, o parte din viaţa mea şi un punct perpetuu de raportare. Oricând am de luat o decizie mă gândesc ce părere ar avea părintele şi ce sfat mi-ar da.

Cum l-ai cunoscut pe părinte?

I.V: Aveam vreo 5 ani şi eram bolnavă. Era ceva ce se pare că nu putea fi tratat de medicina tradiţională. Oricum, medicii nu mi-au dat de cap. Realitatea manifestării ei ca boală consta în faptul că nu-mi ajungea suficient aer la creier. Aşa că unii doctori îmi tratau polipii, alţii amigdalele, alţii aparatul respirator, fiecare trata câte un organ, dar ei nu vedeau boala în complexitatea ei. Era mai degrabă o maladie ce ţinea de sensibil, de suprasensibil, realitate celulară, de moştenire genetică, moştenire informaţională, tot ce ţine de energetic şi material în structura noastră umană. Şi atunci, mama, care este creştin-ortodox practicant, mi-a găsit terapeutul perfect - pe părintele Arsenie. Cum noi locuiam în Constanţa, drumul până la Mânăstirea „Sfânta Maria" de la Techirghiol era scurt, iar mama mergea acolo din 1976, de când a venit părintele Arsenie. Aşa că mânăstirea a devenit a doua mea casă. Părintele m-a adoptat din prima clipă şi chiar obişnuia să spună că sunt fetiţa lui.

Erau mulţi copii pe-acolo?