La mijlocul anilor ’50, în plină perioadă stalinistă, echipele de rugby britanice Swansea și Harlequins au disputat meciuri la București. Românii le-au întors vizita, efectuând două turnee glorioase în Insulă.
În 1948, România n-a participat la Jocurile Olimpice de la Londra. La București se instaurase la putere regimul comunist, iar Marea Britanie, alături de SUA, nu mai figura pe lista prietenilor României.
Moartea lui Stalin, survenită în 1953, dar mai ales distanțarea de succesorul acestuia, Nikita Hrușciov, aveau să-l facă pe Gheorghe Gheorghiu-Dej să ia unele decizii greu de înțeles în aparanță - de fapt, el nu se dorea a fi prieten cu capitaliștii occidentali, însă nici nu agrea procesul de destalinizare declanșat la Moscova. Așa se face că în plan sportiv România a reluat relațiile cu Vestul.
În 1954, președinte la Federația Română de Rugby era Emil Drăgănescu. Descris de fostul internațional Viorel Morariu ca un om pentru care nu conta originele sănătoase părinților, ci doar lucrul bine făcut, acesta facilitează contactele echipelor de la noi cu cele din Marea Britanie.
Până atunci, rugbyștii români jucaseră cu cei francezi, iar acest lucru se întâmplase și la Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților din 1953, când la turneu venise selecționata sindicatelor, FSGT.
Un an mai târziu, Bucureștiul este vizitat de echipa galeză Swansea, care tocmai împlinise 75 de ani de existență și traversa o perioadă foarte fastă.
Pe Stadionul „23 August”, în prezența a 80.000 de spectatori, „Lebedele” aveau să fie învinse de Locomotiva, cu 23-12 (14-10), dându-i ocazia să scrie ziaristului francez Robert Barran, în „Miroir Sprint“: „Românii au fost de-a dreptul formidabili. Ghiuzelea, Paloșanu și Titi Ionescu ar putea fi titulari în orice echipă franceză de primă divizie“. Primul marcase trei încercări, ceea ce i-a adus din par
