Nu există azi un polemist mai greu de învins decât Gheorghe Grigurcu. Deşi nu recurge la un limbaj violent (ca atâţia alţii, de la Corneliu Vadim Tudor la Laszlo Alexandru), îi face praf şi pulbere, tacticos, pe toţi adversarii de idei. În ceea ce mă priveşte, ori de câte ori am fost pe punctul de a începe o controversă cu el (negându-i, de exemplu, dreptul de a-i judeca din punct de vedere moral pe marii scriitori), am renunţat în ultima clipă.

De ce să încep un război pe care nu am nici o şansă să-l cîştig? Şi mai era ceva la mijloc: îl simpatizez prea tare pe Gheorghe Grigurcu ca să mă pot mobiliza împotriva lui, chiar şi când cred că nu are dreptate. Mă încântă, ca un spectacol de graţie intelectuală, evoluţia lui pe scena vieţii publice, l-aş urmări de la distanţă la nesfârşit, aşa cum obişnuiesc să mă uit la o fântână arteziană sau la un foc aprins pe câmp.

A fost o delectare să citesc în aceste zile articolele – cele mai multe polemice – incluse în volumul Intelectualii faţă cu democraţia, apărut la Editura Pleiade din Satu Mare. Cam o sută de autori sunt convocaţi de Gheorghe Grigurcu, pe rând, la un duel cu martori. Iar scorul final este 100 la 0 pentru el.

Succesul se explică, înainte de toate, prin faptul că autorul este de partea binelui. Cu alte cuvinte, duelează cu spatele la zid. Acţiunea lui polemică se bazează pe un ideal la care în principiu aderăm cu toţii, nu este expresia unui capriciu sau a unui resentiment. Am mai spus-o şi cu alt prilej. Gheorghe Grigurcu are dreptate chiar şi când nu are dreptate. Intransigenţa lui de adolescent care nu vrea să asimileze prozaismul judicios al lumii maturilor trezeşte şi în noi nostalgia unei radicalităţi demult pierdute. Mie, de exemplu, mi se pare un abuz să-l acuzăm pe G. Călinescu că n-a fost, în afară de un spirit strălucit, şi un opozant al regimului comunist. Mai rămâne să-i repr