Veneţia l-a onorat pe Pacino. O merita. Şi ca actor, ca regizor, şi ca... neguţător veneţian. Mă rog, ca alter ego al neguţătorului evreu shakespearian. O dată – în filmul pe care l-am văzut de o sută de ori, a doua oară – în piesa de pe Broadway (pe care n-am văzut-o niciodată, dar mi-o imaginez la fel de puternică, la fel de strălucitoare, de vreme ce a intrat în top 10 al celor mai bune reprezentaţii teatrale ale anului 2010, în America). Premiul lui Pacino de la Festivalul de film de la Veneţia mi-a amintit de ziua în care am trecut pentru prima dată peste Ponte delle Guglie.
Apa lagunei scânteia tăcut, iar umbra se strângea înfrigurată în ziduri. O gondolă întârziată trecea pe sub pod, iar de sub mantii şi măşti am desluşit voci scăzute. Ne-am simţit dintr-o dată părtaşi la o scenă din „Neguţătorul din Veneţia”, când îndrăgostitul patrician se strecura pe canale înguste pentru a ajunge la iubita sa, frumoasa fată a cămătarului evreu. Ne despărţeau nici două sute de metri de „Sotoportego de Gheto Vechio” – acea unică intrare (lăcătuită peste noapte) în cartierul evreiesc, mărginit doar de ape în epoca medievală. A doua zi, sub un soare care ardea blând, am străbătut străzile în sens invers şi am intrat pe „sotoportego”, explorând vechiul şi noul ghetou, căutând cu privirea clădirea în care e posibil să se fi filmat scena avându-l ca interpret al tragicului erou shakespearian pe Al Pacino.
Vechiul ghetou, cu uliţele lui strâmte, ne-a primit umbrit. În vreme ce pe o bancă din campo-ul noului ghetou, în lumină crudă, dinaintea monumentul dedicat evreilor trimişi în lagărele de exterminare naziste, doi tineri neştiutori de patima trecutului se sărutau cu inocenţa vârstei lor. În vremea asta, în bucătărioara ei Gheto Vechio, iubita patricianului probabil gătea. Probabil „Orez cu şofran”. Pune uleiul într-o tigaie şi rumeneşte în el ceapa tocată, ustu
