Interesul lui Ken Loach e demascarea imenselor afaceri desfasurate de companiile militare private in zonele de conflict. Prin extensie, "Route Irish" condamna razboiul din Irak si razboiul in general, vazut ca sursa de venit pentru mari companii vestice, in care victimele "colaterale" sint etnicii locali si mercenarii. Ken Loach nu s-a clintit niciodata din spatele semnului de realist, socialist, protestatar. Nu i-am vazut prea multe filme; reputatia lui a fost intotdeauna mai mare decit nevoia mea de-a i le vedea. Poate si pentru ca productiile lui recente au forat un trecut din ce in ce mai indepartat, ajungind inapoi la inceputul secolului, inevitabil la obsesia Irlandei violate repetat si in grup de diversi imputerniciti englezi. Atita pasiune pentru Irlanda n-am avut niciodata. Dar, cumva, de fiecare data cind aud ca a mai facut un film, vreau sa-l vad, imi inghit sentimentul de respingere a inca unei cauze majore, tratate serios. Nu stiu de ce, cred mai putin in rebeliunea seniorilor, poate pentru ca n-o vad in jur. Route Irish a inceput dupa cum ma asteptam, putin nostalgic, marea (Irlandei?) traversata de un feribot, la balustrada un barbat cu chelie, privind apa. Stai sa vezi ca-i din IRA si cine stie ce-a patit, o sa-mi para rau pentru el, da' nu foarte rau. Fergus merge direct la biserica si cere sa vada mortul. I se spune ca sicriul e deja sigilat, iar el a fost ranit extrem de grav. Fergus asteapta in spatele unei coloane pina preotii parasesc catedrala; desface sicriul cu un spaclu, ia mortul de mina, plinge. Cu o premiza atit de puternica in primele 5 minute de film, „Route Irish" mi-a anulat orice prejudecata despre Ken Loach. Titlul denumeste portiunea de 12 kilometri de autostrada care leaga centrul Baghdadului de aeroport. Fiind singura cale de acces, cea mai mare densitate de atentate din lume are loc aici, inca de la inceputul razboiului din Irak