Dezamorsarea

Pentru că o mie de explicaţii de sens nu fac cât două exemple bine alese, să recurgem şi noi, spre o mai rapidă lămurire, la câteva citate, scoase, pentru folclor şi limba veche, din DA şi din DLR.

Jidan

Format în româneşte, din jid (termen regional, folosit în nordul Transilvaniei şi în Moldova, împrumutat din ucr. şi pol. žyd) Ă sufixul -an, jidan a fost de la început un termen popular, opus lui jidov şi evreu, termeni culţi. Îl găsim în folclor, ca termen etnic lipsit de conotaţii ("Măi jidane, măi jupâne, / Nu-i schimba calul cu mine?" ori "Când te întâlneşti cu jidan, îţi merge bine") dar şi conotat negativ, mai degrabă din motive social-economice decât etnice ("Decât slugă la jidan, mai bine la oi cioban" ori "când vor ieşi jidanii la secere", adică niciodată).

Elocvent este faptul că Ion Creangă, scriitorul "popular" prin excelenţă, foloseşte jidan (nu evreu, nu jidov, nu ovrei) în Amintiri, cu sens mai mult religios decât etnic, într-un pasaj de un umor nebun, în care preotul Oşlobanu îşi aminteşte mânios că i-a fost schimbat hramul bisericii, îndepărtându-i credincioşii ("Ne-aţi luat cu şmichirie pe marele mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, şi ne-aţi dat în locul acestui sfânt vestit pe Lazăr, un jidan tremţuros, care tot moare şi iar învie, şi învie şi iar moare, de nu mai ştie nime de numele lui. Acesta-i hram?") şi, cu sens religios-etnic, în poezia Oltenii în Iaşi, care-i îndeamnă pe locuitorii capitalei moldave: "Voi cu inima creştini, / Cumpăraţi dela Olteni! // Voi cu inima creştină, / Nici un ac dela Jidani!".

Caragiale, în aceeaşi epocă, foloseşte şi el jidan, în sens religios, fără conotaţie, în O făclie de Paşte ("Leiba Zibal - zise hangiul cu tonul înalt şi cu un gest larg - merge la Ieşi să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan... Leiba Zibal este goi... pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lu