O figură legendară a detenţiei în temniţele comuniste: Grigore Caraza. Fiu al ţinuturilor nemţene, d-sa a însumat 21 de ani de puşcărie şi 2 ani de domiciliu forţat, ceea ce reprezintă un dramatic record.

Amintirile lui Grigore Caraza poartă aşadar girul unei experienţe ieşite din comun. Dar ele nu constituie, în senzaţionalul lor neguros, în aparenţa de neverosimil pe care-l capătă, mărturia unui caz izolat, ci înfăţişează în genere suferinţa deţinuţilor politici din ţara noastră, în contextul suferinţelor întregii ţări comunizate. Ne oferă un eşantion, e drept, unul dintre cele mai expresive, al unei situaţii echivalate, fără exagerare, cu o bolgie infernală. Referindu-se la anii 1962-1964, pe care i-a petrecut în închisoarea Aiudului, autorul mărturiseşte cu litere incandescente: „Pentru toţi cei care au refuzat reeducarea, (aceasta) a reprezentat cea mai crîncenă anticameră a iadului, acolo unde mii de oameni aruncaţi trebuiau să fie ucişi lent, în chinuri care depăşeau cu mult metodele Inchiziţiei”. Mîncarea pe o zi nu depăşea 600 de calorii, adică un sfert din normalul ce se cuvenea unui adult. Frigul se întîmpla să fie atît de cumplit, încît tineta sau vasul cu apă îngheţau în celule. Între orele 5 dimineaţa şi 10 seara, cei închişi nu aveau voie să se aşeze pe pat ori să se sprijine de perete, obligaţi a se mişca maşinal într-un spaţiu ce nu depăşea 2 metri pătraţi. Ocările, bătăile, torturile erau la ordinea zilei. Ce ar fi putut fi, în atari condiţii de exterminare, „reeducarea”? Forjarea de către torţionari a „omului nou”: „«Omul nou» dorit de aceştia era o simplă piesă de şah pusă la dispoziţia celui care joacă, era un animal care putea fi dus de funie direct la abator pentru a fi sacrificat. Comuniştii urmăreau ca toţi acei care erau cineva în viaţă, care aveau o personalitate distinctă, un punct de vedere, un sprijin pe verticală – în Dumneze