Zeci de ani, chiar şi cei mai prooccidentali dintre români au trăit cu convingerea că o bună parte din tragedia ţării noastre are la origine decizia marilor democraţii de a ne abandona în braţele ruşilor.
Argumentele care sugerau că Vestul nu a avut practic de ales, că la încheierea celei mai sângeroase confruntări militare din istorie, nu mai avea nici resursele materiale, nici cele umane, pentru a începe un nou război cu Uniunea Sovietică pentru eliberarea Europei de Est nu au avut niciodată mare trecere pe aici. Mult mai răspândit a fost sentimentul că am fost condamnaţi la comunism de cinismul sau, concesia maximă, de pragmatismul liderilor care au împărţit lumea la Yalta.
Poziţia preşedintelui american Franklin D. Roosvelt nu a fost percepută ca neputincioasă. Cu doar trei ani în urmă, Roosvelt îi dădea ambasadorului său la Moscova, care îl avertiza că "revărsarea de amoeba roşie" va inunda toată Europa, un răspuns şocant: "Instinctul îmi spune că Stalin nu poate fi un astfel de om...cred că i-am dat tot ce era cu putiinţă să-i dau şi nu i-am cerut nimic în schimb, nobless oblige, nu va încerca să anexeze nimic şi va lucra împreună cu mine pentru o lume a democraţiei şi păcii."
La Bucureşti, în acea vreme, nimeni nu îşi imagina că preşedintele SUA poate fi chiar atât de naiv, că nu ştie de milioanele de victime ale terorii staliniste şi de planurile demente ale lui Iosif Visarionovici. Înţelegerea dintre Roosevelt, Stalin şi Churchill a fost echivalată cu o condamnare dictată cu sânge rece, în deplină cunoştinţă de cauză.
Sentimentul că excluderea noastră din rândul naţiunilor libere a fost definitivă şi irevocabilă a dispărut doar în decembrie 1989. Însă doar pentru câteva săptămâni. S-a reântors iute, cu şi mai multă forţă, când am realizat că tot ce am câştigat cu preţul a cîteva mii de vieţi era o curte de puşcărie ceva mai mare şi
