Meciul România – Franţa, altfel un meci de o nulitate tristă, a avut totuşi şi un învingător. Un învingător nemaipomenit de categoric. Marcel Pavel a reuşit, printr-o originală interpretare a Imnului, cel mai mare succes al carierei. Nici cele mai ale dracului acute, nici cele mai de belea grave şi nici vreo altă exhibiţie a ambitusului său de excepţie nu l-ar fi înălţat pe interpret în şou-fiţul naţional aşa cum l-a înălţat respectiva boroboaţă. Publicitatea la maximum i-a fost asigurată lui Marcel Pavel de tratarea purgaţionistă a subiectului. Se vede treaba că pedanţii stupizi au fost lucraţi adânc la exitaţiune. Şi, în consecinţă, ei şi-au apretat toată revolta de care sunt capabili, cu mânie proletară, înecând în spume oratoriceşti neorânduiala versurilor la care recitatorul melodios al Imnului s-a dedat din nebăgare de atenţie.
Dezbaterile tematice au surclasat distrugător recordurile de penibil realizate, cândva, în defunctul festival Cântarea României. Cântarea Isteriei naţionale a fost exemplară. Înălţându-se sublim peste toate persecuţiile unei existenţe târâtoare. Şotronul cotidian al românului rupt în fund a fost tulburat dramatic. åi cu burta lipită de şira spinării n-au mai ştiut ce-i foamea şi s-au înrolat exagerat de patriotic în slujba orgoliului naţional.
Seriozitatea tristă a celor care au sporovăit harnic pe tema gafării ceremoniale nu a reuşit, din fericire, să strângă decisiv laţul pe grumazul suportabilităţii. Salvarea a venit din umorul involuntar comis de panotacii revoltei. Umor care s-a revărsat îndestulător mai ales după ce Marcel Pavel a încercat să dreagă busuiocul, susţinând că evitat intenţionat versul care ar fi putut crea confuzii traian-onomastice.
Aşa de pildă, atins în orgoliul său de republican pereşedinţial, prefectul Bucureştilor a practicat o cadenţă partinică seducătoare. S-a dedat legal şi cu ferm
