Deși cunoșteam majoritatea textelor ce alcătuiesc al doilea volum eseistic al lui Alex. Matei, asamblarea lor într-un montaj coerent mi-a dat senzația că le citesc pentru prima oară. Ca și înUltimele zile din viața literaturii, ansamblul își dezvăluie unitatea de proiect, cu deosebirea că literarul lasă acum locul unei critici a imaginarului politico-intelectual din postcomunismul autohton. Sub un nou titlu „tare“ și cu două mottouri jucate – unul „idealist“, din Nicolae Ceaușescu, altul din… Spirache Necșulescu, eroul din Titanic Vals –, Mormîntul comunismului românesc examinează, pas cu pas, o suită de avataruri reprezentative ale „romantismului revoluționar“ înainte și după căderea lui Nicolae Ceaușescu, în cadrul unui demers genealogic cu bătaie foarte lungă. Eseistul pornește de la geneza modernității filozofice, estetice și politice europene, atinge filonul romantic al totalitarismelor din secolul al XX-lea și, trecînd spectaculos prin „sinteza“ ceaușistă a „romantismului revoluționar“, atacă ultimul avatar al acestuia: anticomunismul romantic, de la fenomenul Piața Universității și momentul Emil Constantinescu, la „intelectualii lui Băsescu“. Premisa de la care pornește e dificil de combătut: deși intrată formal în postmodernitate, intelighenția noastră nu a ieșit încă, mental, din romantism, patetismul mesianic, esențialismul moral, neproblematizarea „legitimității propriului discurs“, încrederea nelimitată în substanțialitatea limbajului fiind doar cîteva simptome în acest sens. Alex. Matei distinge astfel, oportun, între „intelectualii de pathos“ (ilustrînd discursul de amvon al „anticomunismului postcomunist“, de la Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici la Vladimir Tismăneanu și Valeriu Stoica) și „intelectualii de etos“, postiluminiști (cu două studii de caz: Ciprian Șiulea și Caius Dobrescu). Prima categorie e, în optica autorului, marcată de comp