De fiecare dată cînd mă sui într-un taxi și sînt nevoit să ascult conversația mai mult sau mai puțin jucăușă a șoferului cu dispecera și cu colegii, am senzația că am dat buzna în casa omului, mă fac mic și-mi vine în minte dimineața de primăvară din o mie nouă sute nouăzeci și trei cînd ne-am urcat cu toții, mama, tata și cu mine, într-o Dacie galbenă care ne-a dus din Titulescu pînă la Cimitirul evreiesc de peste drum de Bellu, la înmormîntarea bunicii dinspre mamă, mama tatei murise de mult, decînd avea el paisprezece ani, acum murise „bunica mare“, cum îi spuneau copiii mei cu care ea, nici cînd mai era în puteri, nu prea voia să stea singură, de teamă să nu greșească ceva, să nu-i strice, și, tot drumul, a trebuit să ascultăm flirtul șugubăț al șoferului cu dispecera, chiar dacă destinația, fețele și hainele noastre, ale mamei mai ales, nu lăsau loc de nici un echivoc, eu, de atunci, detestînd în bloc neamul șoferilor de taxi (de ce generalizezi? de ce generalizezi și tu ca ei?), incapabil să înțeleg bonomia împăciuitoristă cu care-i privește, ascultă și citează ficționarul după ce unul dintre ei l-a dat jos din mașină cînd a înțeles că îl duce spre un cimitir evreiesc („nu duc jidani dovediți“), el (nu e nevoie să-mi explicați diferența dintre eul narator și autor, lăsați-mă să-i identific de data asta măcar, de dragul taților noștri morți) mergînd atunci la mormîntul tatălui său despre care a scris apoi o viață, precum Mozart despre al lui, și al cărui secret, zice eul său narator, nu l-a știut pînă foarte tîrziu, la fel cum și eu descopăr azi, la zece ani de la moartea tatălui meu, căruia întotdeauna i-am spus „tu“ și nicidecum „dumneata“ cum îi spusese el tatălui său, misit de vite în Frumușica și Botoșani, descopăr că a trăit patruzeci și trei de ani cu un secret care l-a terorizat în ultimii lui unsprezece ani atît de mult încît nu a avut curajul să-m