Publicul de la noi este unul de aplaudaci profesionişti (spre deosebire de cel din ţările civilizate, unde oamenii obişnuiesc să aibă spiritul critic la ei).
Indiferent de prestaţia celor de pe scenă, la sfârşitul reprezentaţiei sau al concertului auzi întotdeauna, în sălile noastre, aplauze furtunoase şi chiar „bravo"-uri sau ovaţii. Asta se întâmplă mai ales dacă în ecuaţie se află nume mari.
De exemplu, un pianist vedetă de pe malurile Dâmboviţei are un concert la Sala Palatului. Specialiştii ştiu că omul nu prea mai are de-a face cu pianul cam de multişor, că dincolo de renume nu mai e chiar nimic. Sala Palatului se umple însă până la refuz, iar la finalul concertului submediocru se lasă cu ovaţii şi cu bisuri. Cei mai mulţi din public, chiar dacă se consideră „melomani", nu au de fapt nicio treabă cu muzica şi nu sunt în stare să discearnă binele de rău. Dacă le spui că vor asculta un mare pianist, poţi să le aduci pe scenă şi un pudel care se plimbă pe clapele pianului, că ei tot vor bate din palme cu entuziasm.
Interesant e că acelaşi lucru fac, la finalul concertului slab al pianistului nostru vedetă, şi cei foarte puţini care se pricep cu adevărat la muzică. Aplaudă din complezenţă, din conformism sau din laşitate. Dacă-i va vedea cineva că au strâmbat din nas şi-i va pârî maestrului? Îl cunosc de atâta timp, că sunt din branşă, şi nu are rost să se strice cu el. Prin urmare, nimeni nu va spune că împăratul e gol, nici măcar puţinii care văd asta foarte clar.
