Îmi este încă foarte proaspătă în minte teribila imagine a zonei Lipscani, cu întreg labirintul de străduţe adiacente, sedimentată timp de zeci de ani, încă din copilărie: ţigani, mulţi ţigani, bişniţari, şmenari, case prăpădite stând să cadă, magazine mici şi urâte oferind ace, brice şi carice, inclusiv ferometale, mizerie, promiscuitate şi insalubritate, toate în faza acută. Pe de altă parte sunt cărţile de istorie şi albumele, care afirmă cu vehemenţă, prin date şi fotografii, trecutul de un farmec şi pitoresc irezistibil al vechiului centru comercial al Bucureştilor de altădată, adică de dinainte de război. Un remarcabil album de arhitect (al Cristinei Ţurlea) dovedeşte chiar ilustra vecinătate financiar-bancară a zonei Lipscanilor: zeci şi sute de bănci cu nume de rezonanţă exotic-legendară, precum Marmorosch Blank, banca Chrissoveloni, banca Bercovitz sau Anglo-Română, Franco-Română. Acum, însă, zona pare a fi intrat în zodia berii, a vinului şi a whisky-ului. Cârciuma în aer liber a luat locul băncii cu seif blindat la subsol. Chefliul cel snob l-a învins pe bancherul cel scorţos.

Desigur, nimeni nu plânge după ţigănimea lipscanilor de deunăzi şi puţini sunt cei ce îşi mai pot imagina bancherul cu ghetre şi melon venind să-şi sconteze valorile la ghişeu. Nici nu ar mai fi posibil. Poate doar unele bucureştence deplâng dispariţia merceriilor unde găseau de toate şi a magazinelor de rochii de mireasă stil "varză". Totuşi, numai simpatica legendă care spune că micii ar fi fost inventaţi pe la sfârşitul secolului al XIX-lea de un patron de restaurant căruia i se terminaseră maţele pentru cârnaţi, nu justifică cârciumizarea actuală a centrului istoric al Capitalei. Faptul că doar patronii de băruleţe cu fiţe, cafenele cu dichis şi restaurante cu ştaif (multe dintre ele policalificate drept pub-restaurant-lounge) au avut bani să investească într-un decor d