Memoria comunismului a luat două căi diferite, cu puţine puncte de intersecţie. Pe de o parte avem memoria durerii, expusă de la bun început din 1990 în toate formele (documentar, muzeu, poezie, memorii, eseu etc.). Exploatarea acestui filon de memorie, o să vă mire poate, a început încă din anii de domnie ai lui Ceauşescu. Cel mai vizibil a fost curentul “obsedantului deceniu” demarat de Marin Preda. Nu reiau toată demonstraţia, o puteţi citi în multe cărţi serioase de critică şi istorie literară, dar, prescurtat, avem de-a face cu următorul fenomen: perioada Dej era perioada “stalinistă”, cea în care se comiseseră ororile. Prin opoziţie subtilă, regimul Ceauşescu devine astfel luminos şi tolerant. Ce fac anticomuniştii contemporani este să prelungească acest filon, încercînd să uniformizeze în interpretare etapele regimului comunist şi ale gradelor de opresiune.

(Tot interesant e că neo-interbelicul agresiv s-a născut în anii ’70 pornind din această eliberare a criticii deceniului obsedant-stalinist. Şi acesta s-a ramificat. Avem neointerbelic estetizant – cu mai toată aripa progresistă a vremii care redescoperea esteticul prin anti-proletcultism -, dar avem şi neointerbelic naţionalist – dragostea pentru Antonescu, Iorga etc. era la fel de mare.).

După 1990, filonul „memorial” a explodat, evident. A luat diverse forme, dar a evoluat foarte puţin la nivelul interpretării elitelor. Astăzi, acest filon e strict politic şi este impus prin pîrghii de stat, instituţionale. Nu se mai critică stalinismul, se critică „comunismul” (distincţiile făcute de Vintilă Mihăilescu, Vasile Ernu sau Igor Mocanu în dosarul propus de criticatac sînt perfecte, nu insist).

„Durerea anticomunistă” e acum politică de stat, cu bani de la stat. În schimb, o mare parte din simbolistica „neutră” sau „pop” a regimului s-a privatizat. Receptarea cea mai vizibilă şi intens exp