Gheorghe Mărmureanu a trimis autorităţilor mesaje privind caracteristicile seismice din Banat. Deocamdată nu a primit răspuns.

Joacă rolul pompierului atunci când diverşi „specialişti" prevăd cutremure catastrofale. Îl enervează cei care-l sună, panicaţi, să ceară informaţii despre cutremurele mici şi „normale" care au loc în fiecare zi. Plecat dintr-un sat din apropierea Bacăului, se autoironizează cu un umor specific moldovenesc: „un paysan care-a ajuns în America la doctorat!" La aproape 72 de ani este încă neobosit: gestionează proiecte de milioane de euro la Institutul de Fizică a Pământului, unde e încă director (onorific), şi se bate pentru altele. Nu crede că seismele pot fi prevăzute cu ştiinţa de azi. Tocmai de aceea, avertismentele sale sunt luate, în general, în seamă.

Primii ani de şcoală i-aţi făcut în judeţul Bacău, într-o perioadă grea, imediat după război, greu de imaginat astăzi. Aveaţi uniforme, de pildă?

Nici vorbă! Promoţia mea, care a început şcoala în 1946, a cuprins şi copii care erau cu un an sau doi ani mai mari, că nu fusese învăţător în sat. La început, unii nu aveau nici încălţări, nici nu se punea problema de uniforme. Atunci, copiii primeau uniforme dacă intrau la o şcoală profesională, după cele şapte clase elementare. Acolo însă primeai o îmbrăcăminte excepţională! Aveam şi colegi care de-asta s-au dus la şcoli profesionale la Piatra Neamţ sau la Bârlad... A fost tot pe atunci şi perioada cu foametea, ceva îngrozitor. Întâmplător, părinţii mei o duceau mai bine, aveau o moară de vânt, tatăl meu şi bunicul meu erau constructori. Dar am avut în sat oameni care mâncau frunze. Au şi murit...Copiii, indiferent de perioadă şi de greutăţi, tot copii rămân până la urmă. Ce jocuri aveaţi atunci?Nu jucam fotbal, nici nu

ştiam ce e pe-atunci. Jucam în schimb oină. Şi mai aveam acasă vreo şapte-opt oi pe care le f